A fost odată un bunic, bunicul meu..

Am citit la potecuța o poveste tare frumoasă despre bunicul care nu mai e și tare mi s-a înmuiat sufletul și mi-a zburat gândul la bunicul meu. Bunicul meu cu ochii căprui dar privire-ncețoșată. Bunicul meu slăbit de vreme si de puteri. Bunicul care mă așeza pe genunchi și-mi povestea amintirile lui din Școala Veterinară.
Cele mai frumoase și clare memorii ale lui erau cele legate de Școala Veterinară, cum îi spune el, și asta pentru că a făcut ce a iubit cel mai mult pe lume – a învățat despre animale. Și tare i-a plăcut.

Îmi amintesc și acum de parcă ar fi fost ieri, cum povestea despre peripețiile prin care trecea, despre cum el era cel mai inteligent dintre colegii săi și cum era atât de apreciat de domnii profesori doctori. Mi-ar trebui mii de cuvinte și tot n-aș reuși să povestesc în modul în care povestea el, cu pasiunea cu care povestea el despre meseria care i-a făcut viața mai frumoasă.

Oamenii spuneau că e un om dificil și sever, chiar și eu am crezut multă vreme asta. În vacanțele petrecute la țară nu exista săptămână în care să nu-mi aducă la cunoștință respectul pe care îl avea de la oameni și cum nu-și dorea să-l dezamăgesc făcând vreo năzbâtie prea mare. Mă supăram pe el atunci, acum îl înțeleg. Tare aș vrea să intru pe poartă și să-mi mai strige din nou” Unde ai umblat până la ora asta? Vrei să vorbească lumea-n sat că nepoata lu’ Rădoi nu e cuminte?”. Acum zâmbesc și mă amuz.

Bunicul meu a fost un om bun și, deși recalcitrant, întotdeauna îi treceau repede supărările; mai ales dacă acele supărări erau cauzate de nepoata lui răsfățată. Bunicul era Moș Crăciunul meu în fiecare zi, asta pentru că de fiecare dată când intra pe poartă, după ce-și încheia munca la primărie ori cea de veterinar, îmi aducea ceva dulce. Pe atunci ceva dulce însemna o eugenie, o napolitană, din când în când o ciocolată, dar cel mai des bomboane. Cine credeți că era cel mai fericit copil atunci?
Eu, bine-nțeles.

un bunic

Imagine via Pinterest.com

De la bunicul meu am auzit cele mai multe povești, povești legate de copilăria dânsului, dar ce mai conta? Erau povești frumoase și pline de haz. Era o bucurie să-l asculți despre cum a construit casa cu mâinile lui, despre cum a curtat-o pe bunica și despre cum și-a crescut cei doi băieți “Îi mai băteam. Odată nu s-au mai întors, nu știu pe unde s-au impotmolit, venise și potopu’ și ei erau de negăsit. Nu te teme, după ce i-am găsit i-am fugărit până acasa –  eu pe bicicletă și cu joarda în mână, ei pe jos fugind mâncând pământul.”
Nu scăpam niciodată fără dureri de burtă, însă de la atâta râs.

De obicei el este cel pe care îl găseam acasă atunci când ajungeam, bunica era mereu ba prin grădină, ba prin sat cu “muierile” cum le spunea bunicul. El era cel care ne deschidea porta și mă îmbrățisa spunând “Să trăiești fetiță, bine ai venit!”. Acum poarta o deschidem noi, nepoatele și copiii săi, iar pe bunica o găsim aproape tot timpul în preajma lui din teama de a nu-l lăsa singur.

 

Și s-a dus… fără durere, fără vre-un cuvânt, al meu bunic.

4 Comments on A fost odată un bunic, bunicul meu..

  1. Cu siguranţă bunicul tău e mândru de tine chiar şi de acolo de Sus. Se pare că i-ai moştenit darul de a povesti. Să îi odihnească Dumnezeu!
    Mulţumesc, Alina!

  2. Va multumesc frumos, bunicul meu inca traieste, insa simt oarecum ca in momentul de fata viata lui atarna de o ata subtire. Si tu ai mostenit darul de a scrie frumos.

  3. Frumos povestit…si mie mi-e dor de bunicul…
    Au trecut prea multi ani de cand nu mai e…

    • Eu tocmai am aflat că se simte foarte rău și că oricând se paote întâmpla… mă gândeam cum am scris ce am scris mai sus, parcă presimțeam.

      Întotdeauna am spus că trebuie apreciați cât îi avem.

      Potecuța mi-a dat imboldul..

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Pin It on Pinterest