Confesiuni

Dintr-un motiv sau altul am lăsat inima să dicteze. Nu mi-am prea ascultat raţiunea şi am lăsat totul în seama sentimentelor. Sufletul meu m-a dus întotdeauna acolo unde trebuia să mă ducă şi, chiar dacă de cele mai multe ori am avut de suferit, am învăţat ceva la sfărşit. Întotdeauna mi-am spus”Aşa a fost să fie. Destinul nu ţi-l scrii singur şi nici nu-i poţi sta în cale.”
Am plâns de cele mai multe ori dar am ştiut întotdeauna să-mi găsesc forţa în ceva sau în cineva. Mi-am spus că, acolo în lume, sunt oameni care suferă înzecit şi că suferinţa mea nu se poate compara cu a lor, aşa că mi-am şters lacrimile şi-am păşit mai departe pe drumul vieţii mele.
Am cunoscut fel şi fel de oameni în acest drum. Unii mi-au bucurat sufletul, alţii mi l-au amărât… dar de cele mai multe ori am rămas cu amintiri frumoase care nu pot fi şterse niciodată. Cu toate că oamenii pe care i-am iubit cel mai mult au plecat întotdeauna, destinul neanunţându-mă că se va întămpla asta, eu i-am păstrat într-un colţ al inimii mele cu bune şi cu rele.

Cu trecerea timpului am învăţat să iert. Oamenii te rănesc- voluntar sau involuntar, te rănesc… şi cel mai greu este momentul în care trebuie să ierţi. Pentru că trebuie. E nedrept faţă de tine, în primul rând, să rămâi cu sufletul plin de amărăciune, de ură şi de ranchiună. E nedrept fiindcă îţi macină inima şi îţi fură pacea. E adevărat- e mai uşor să urăşti decât să ierţi şi să iubeşti, dar de ce să alegem calea uşoară? Mai bine să alegem calea grea dar care ne va duce cu siguranţă la pace sufletească şi împlinire. De restul se va ocupa Dumnezeu- EL ştie cel mai bine ce li se cuvine celor ce ne rănesc.

Am învăţat să citesc oamenii. Cu adevărat se întâmplă ca, numai privindu-i, să realizezi ce fel de oameni sunt. Dar nu întotdeauna vei putea face asta. Oamenii ştiu să se prefacă destul de bine. Eu cred că trebuie să ne ascultăm şi intuiţia… ea sigur ştie.

Am lăsat atâtea lacrimi să-mi cadă încât uneori aveam impresia că voi seca pe dinăuntru. Am suspinat şi am cerut cerului explicaţii pentru nefericirea mea; mă credeam cea mai nefericită femeie de pe pământ şi credeam că n-am să-mi mai revin niciodată. Am suferit după moartea unui om important din viaţa mea, om pe care l-am iubit cu sufletul unui copil inocent abia trecut la adolescenţă. Am simţim cum mi s-a rupt inima în bucăţi şi mi-a fost aruncată jos, mai târziu, de către un om pe care l-am crezut sprijinul vieţii mele. Am blestemat viaţa şi-am spus că El m-a părăsit.
Dar mai târziu, când sufletul ce mi-e astăzi alături a apărut în viaţa mea, am realizat cât am greşit. Am realizat că viaţa este aşa cum este şi trebuie luată ca atare, că destinul nu îţi va etala în faţă cărţile jocului său şi nici nu-ţi va cere permisiunea. Am realizat că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată şi că datorită Lui sunt astăzi fericită, iubită şi împlinită sufleteşte.
Am realizat că oricât de amară îţi este viaţa tu trebuie să înveţi să mergi mai departe cu capul sus!

6 Comments on Confesiuni

  1. Cred ca inima intotdeauna ne va duce acolo unde trebuie sa fim! 🙂

  2. E trist ca trebuie sa invatam si sa devenim persoanele care suntem astazi prin pierderi, greutati…suferinte… oare de ce e asa?

  3. Ai învățat frumos – până la urmă asta e tot ceea ce contează. În timp durerile se estompează și cu puțin noroc dispar. Doar lecțiile rămân la locul lor atâta vreme cât știi că fiecare întâmplare își are rostul ei în viața ta. 🙂

    • Adevarat. Dar pot spune ca nu a fost si nu e deloc usor sa faci durerea sa se estompeze ori s-o faci sa plece, sa dispara… Dar mai e adevarat si faptul ca trebuie sa accepti ceea ce ti se intampla si sa fi linistit tu cu tine ca sa se poata intampla asta. Multumesc pentru cuvinte! 🙂

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Pin It on Pinterest